Jurnal

de Chuck Palahniuk.

de mult am auzit eu de tipul ăsta şi am tot vrut să’l citesc. orice de el, dar multă vreme nu am găsit nicio carte de’a lui. până sâmbăta trecută, când mi’am luat în sfârşit “Jurnal”.

mişto carte, de fapt stilul în care e scrisă face toţi banii. subiectul abordat nu e tocmai atât de profund cum mă aşteptam (nu tratează chiar world peace sau global warming). pe scurt, este vorba despre o tipă, Misty, al cărei soţ, Peter, a încercat să se sinucidă şi acum este ca o legumă, în spital. cartea este de fapt jurnalul pe care Misty se hotărăşte să’l ţină cât timp Peter este în comă.

ideea e că Misty l’a cunoscut pe Peter la Şcoala de Arte (tipa visa să devină artistă, dar acum este chelneriţă). Peter…este un personaj interesant. de exemplu, în şcoală, obişnuia să poarte nişte broşe vechi prinse direct de piele, pentru că, zicea el, nu poţi să creezi dacă nu simţi durere. gagiul era un fel de arhitect de case de vacanţă şi înainte de a se sinucide, a zidit câte o cameră din fiecare casă (bucătăria, tebaraua, un hol, o bucată de living, etc), nu înainte de a decora pereţii acelei camere cu texte malefice, de genul: “…cumplit blestem de moarte”, “…sângele tău ne ajută să menţinem lumea intactă pentru generaţiile următoare…”, “…nu-i treaba mea să le iau gâtul. Ea e călăul…”, etc. minunat, nu?

deci, concluzionând, în “Jurnal” avem una bucată eroină cu talent dar care şi’a ratat viaţa, una bucată soţ sinucigaş cu o existenţă cam morbidă, şi una bucată insulă numită Waytansea (adică unde se petrece acţiunea, v’aţi prins, da?), unde toţi locuitorii care pe vremuri fuseseră incredibil de bogaţi au sărăcit şi acum speră că Misty îi va izbăvi cu picturile ei.

ştiu că descrierea mea nu e tocmai cea mai reuşită sau cea mai pozitivă şi nu aş vrea să credeţi că sunt o persoană superficială şi că nu am rămas cu nimic din cartea asta. în esenţă, printre înjurături, limbaj destul de vulgar şi scene dure, Palahniuk transmite totuşi something big. dar ce anume, vă las să descoperiţi voi.